Amicul

M-am întâlnit cu un amic, fost coleg de serviciu, care nu a mai suportat: praful, duhoarea ghenelor, programul de apă caldă, manelele, ştirile de la ora cinci, şeful prost dar plin de pile, urma de cozoroc de pe fruntea poliţistului de proximitate, cojile de seminţe de pe scara blocului, curva de la trei care arunca prezervativele pe fereastră - spuneti-mi când să mă opresc - apa cu fecaloide, boxele high power, trogloditul din maşină care-şi aruncă ţigara pe geam, muştele şi ţânţarii, acele de siringă din parc, gropile din carosabil, nesimţitul care scuipă pe jos, sincronizarea semafoarelor, politeţea coclită a vânzătoarelor … şi stai că nu am intrat în domeniul “politică”. Deşi am încă multe de spus nu mai pot continua, simt că mi se derulează viaţa prin faţa ochilor şi când ţi se întâmplă asta … eşti pe ducă. Precis eşti pe ducă, am vazut eu în filme.
Aşadar m-am întâlnit cu un amic care a dat tălpi Romaniei şi s-a stabilit în Canada.
Noroc/ noroc/ ce faci/ bine/ îţi aduci aminte/ a da/ vodca ai cu săniuţa pe etichetă/ Moskovskaia, Stolicinaia/ Krepkaia /dar de Adina/ e/ hai hai lasa ca si tu/ mda.
-Cand ai sosit?
-Azi.
-Hai la o bere. Mai vorbim de una, de alta.
-Imi pare rău, de fapt căutam un taxi. Plec. Trebuie sa ajung la aeroport.
-Cum aşa, ai venit pentru o zi?
-Da.
-Probleme cu parinţii?
-Nu, nici vorba. A început să râdă:
-Stii că Elena (nevastă-sa) este gravidă.
-Da ştiu, încă odată felicitări. Dar tot nu pricep.
-Pofteşte. E ceva îngrozitor. Pofteşte cele mai aiuritoare alimente. Dacă-ţi spun ce combinaţii face, dulce cu sarat, sau amar, sau acru, iute ... nu!... N-ai să mă crezi. La început ne-am amuzat, dar în timp a devenit o problema cât se poate de serioasa. Acum am venit în ţară să cumpăr eugenii. Asta e! şi a ridicat din umeri a neputinţă.
Am râs amandoi.
-Scuza-mă, avionul... chiar trebuie să plec.
Noroc/ noroc/ îmi pare bine că … / da sigur şi mie/ mai vorbim/ da pe mail/ hai fugi …
Dupa câţiva paşi se întoarce spre mine:
-De fapt am avut noroc. Dacă-mi cerea adidaşi (ştiţi voi, copitele de porc, afumate), sau tărtiţe de pui, sau tacămuri, sau … unde găseam eu aşa ceva!
A dat a lehamite din mana… ori poate chema un taxi.
Am rămas pe trotuar privind in gol.
Eu, de, ca românul, imi venea să-i strig: auzi, după toată tevatura asta, cât naiba mai costa o eugenie?

Marcica

Sotia ma anunta, fara obisnuitele menajamente, ca trebuie sa plece intr-o delegatie. Ca seful ei are nevoie de un om de nadejde la Pitesti. De parca eu nu as avea nevoie de un om de nadejde aici, acasa.
―Am sa stau 2 zile, spune ea.
―Bine, zic eu.
―Te descurci?.
―Desigur.
Neasteptat de repede a venit ziua plecarii.
―Stii ce ai de facut, nu?
―Evident.
―Cand pleci de acasa te asiguri ca ai inchis apa, lumina, gazele, da?
―Da.
―Nu uiti sa inchizi usa?
―Normal.
―Ti-am calcat camasile. Am pus deasupra cate un biletel. Luni si marti. Camasa pentru luni este sub biletelul pe care scrie luni. Da? Iar cea pentru marti ...
―Sub biletelul pe care scrie marti, completez eu incercand sa-i dovedesc ca am priceput.
Ma priveste cu neincredere. Imi caut repede privirea mea cea mai senina si o afisez, desi pentru mine, situatia este pur si simplu disperata.


Citeste mai mult

Victoraş

14 iulie 2008 S-a nascut Victoraş.
Nu voi comenta, pentru mine, importanţa evenimentului lasă fără substanţă orice cuvant.

Despre specificul pe care-l numim cu justificată speranţă, românesc

Băi... băi oameni... locuitori şi înlocuitori ai acestor minunate... uite aici m-am blocat întrucat nu-mi amintesc ce e minunat p-aici, pe la noi. Era ceva cu râul, ramul, dar de asta au avut grijă unii care au tras duhoarea căcătului peste Băneasa, care au transformat verdele în cărămidă, pădurile în coşciuge şi mândria natională în chiloţei cu năfrămuţă sau coşuleţ pentru ouă, funcţie de tunsoarea în formă de lăcrămioară, inimioară, lentilă sau pădure virgină – şi să îndrăzniţi numai a-mi spune că nu vă plac diminutivele .

Eram în autobuzul 131 si, ca alţi câţiva zeci de transpiraţi, mă îndreptam către Romexpo, unde urma să particip la ... neimportant pentru textul ce se prelinge mai jos. Lângă mine un domn bine (rima este involuntară si nu am de gând să fac efortul de a o evita) care, înfrigurat, căuta un “nu stiu ce”, vezi bine important, prin buzunare. L-am privit (o privire fermă, bărbătească – a la România) cu coada ochiului si mi-am dat imediat seama ca este american, din Brooklyn, că are 41 de ani, necăsătorit, 44 la pantof si că acest young bull (acolo, la el acasă) era o biată oiţă rătăcită pe meleaguri mioritice. Ay, ay, ay, zicea omul. La fiecare 5-6 secunde revenea cu aceasta grupare fonetica pe care eu, ca orice alt român ce rupe (zdrobeşte) un pic de engleză l-am şi tradus în atât de firescul “aoleu, băi fraţilor (cum se face de suntem frati cu americanii numai la necaz? Aud?) mi-au furat portofelul, adică actele şi banii”- ay, ay, ay, pauză, ay, ay, ay. Un tânăr, lângă mine, care stâlcea destul de bine engleza îl liniştea spunându-i că nu-i nimic, că este suficient să se adreseze poliţiei şi că în câteva ore îşi va recupera actele. De bani nu a spus nimic. Etete! mi-am zis, adică nu-i suficient că l-am furat, îl mai şi minţim. Dar tânărul era de bună credinţă şi îi explica americanului că trebuie să-i dea poliţistului nişte bani (de unde bani?), şi îi tot spunea de oarece black money la care americanul repeta, de fiecare data, nedumirit: black? Acum să nu credeţi că eu sunt un naiv, sigur că şi americanii dau mită, şpagă, ciubuc, bacşiş, şperţ dar nu unui poliţist, pe stradă, în văzul lumii, cum o facem noi, de unde rezultă superioritatea civilizaţiei româneşti. Noi nu avem nimic de ascuns, suntem o societate deschisă. Sigur, dacă tânărul ar fi ştiut ceva mai multă engleză i-ar fi explicat americanului care e metodologia, dar nu ştia. Nici eu. Si chiar dacă aş cunoaşte perfect engleza, cum să-i explic omului diferenţa subtilă dintre mită şi şpagă. Nici în română nu este uşor şi româna, slavă Domnului, este specializată. Păi mita are ştaif, este de înaltă clasă, apropiată unui grangur în poliţie, unui ministru, prim-ministru, nu unui amărât de poliţist. Acestuia îi dai un şperţ, un ciubuc acolo ... în buletin.
In spatele meu o domnişoară, bronzată (să se fi întors de la mare?) îşi împingea ţâţele, bogate nimic de zis, în spinarea mea. M-am întors, am privit-o. Era bine îmbracată; cu stil; ţoale de firmă. Drace! “discriminata se îmbracă de la Prada”, mi-am şoptit scurt în barbă, întrebându-mă şi eu, fără speranţa vreunui răspuns: de ce iubim femeile? Sau pe astea nu le iubim? “E aglomereală, să moară mama”, a zis ea cu vocea cu care Amanda Lear îmi şoptea, este adevarat în tinereţe, “L'importante è finire”. Lângă mine s-au postat strategic nişte vlăjgani care, cu certitudine, au fost la mare, ba cred că acolo s-au născut.
Am lăsat baltă alte consideraţii şi am coborât cât am putut de repede. Incepuseră să mă facă la buzunare. In staţie mi-am dat seama că nu mai am şireturi. Drace! Am coborât la timp, altfel rămâneam fără pantofi.
La vreo zece metri de mine un poliţist îşi admira chipiul. Il răsucea privindu-l sau poate că-l privea răsucindu-l. Nu stiu, poliţiştii au nişte trăiri pe cât de ciudate, pe atât de intense. Era clar că omul are o nedumerire. M-am apropiat de el şi i-am spus că în autobuzul care tocmai a plecat sunt nişte hoţi. De buzunare. M-a privit calm, superior şi m-a întrebat: “Dumneavoastră de ce credeţi că sunt eu aici?” Am fost sincer: “nu stiu”. “Tocmai de aceea. Pază!” Nu mi-a fost clar pe cine păzea. Pe călători?

Vă asigur că întâmplarea este adevarată – cu marja de eroare, uzuală, de zece la sută. Intrucât vreau să fiu sincer până la capăt trebuie să recunosc că nu ştiu dacă americanul era din Brooklyn, dacă avea 41 de ani sau dacă era american, dar vă jur că acum poartă pantofi, bea bere, locuieşte în casa albastră, are un Dobermann pinscher şi … hai că aveţi toate elementele ca să aflaţi ce pălărie poartă.

S-a blocat uşa la baie

S-a blocat uşa la baie. Sigur că s-a blocat uşa la baie. Nici nu mă mir că s-a blocat uşa la baie.
--S-a blocat uşa la baie, îmi spune soţia când mă întorc de la serviciu.
--De ce? întreb eu prosteşte.
--Nici nu am avut timp să-ţi pregătesc mâncarea, îmi răspunde ea cu sinceritate.
La ce întrebare îmi răspunde ea, nu ştiu. De fapt nu răspunde unei anume întrebări. E doar modul ei de a mă anunţa că nu a făcut mâncare. Si n-a făcut mâncare din cauza mea. Pentru că sunt un indolent şi nu fac ceea ce ar trebui să facă orice bărbat în casa lui. Să dreagă, să repare, să pună la punct, în aşa fel încât totul să meargă strună şi să nu se întâmple accidente de soiul "s-a blocat uşa la baie".
Mă uit la soţia mea. Aşa cum se uită orice bărbat normal, la soţia lui. Imi răspunde cu aceeaşi privire. O privire normală, de soţie normală.


Citeste mai mult

Impresii de calatorie 2. - inceputuri

Despre foto sau Senzatia de adancime

Bântui cu mare plăcere prin paginile web după fotografii. Am vazut câteva poze vechi extrem de reusite; ghicesti personajele pronuntând cuvântul magic *cheese* cu speranta ca hârtia fotografica va pastra ceva, daca nu din voiosia afisata, cel putin din ardoarea cu care unii isi doresc sa para veseli si adevarati. Si chiar sunt, timpul in maretia si, de ce nu, marinimia lui, actionând asupra suportului le-a daruit ceea ce fotograful nu a reusit – viaţă. Ma uit cu aceeasi placere si interes la fotografiile mai noi. Exclud de la inceput peisajele. S-au banalizat. Sunt atat de multe incăt efectul de îmbuibare foto-peisaj-câh imi provoaca (asta fiind partea pozitiva – imi provoaca totusi ceva; ceva la care reactionez) o acuta senzatie de voma. Am vazut cateva nuduri impresionante. Va rog fara bancuri stupide! Trebuie totusi sa recunosc … sunt multe foto… tip abator, unde femeile frumos jupuite, atârnate in cârlige vesel colorate, isi expun nurii lustruiti, umflati, tunsi sau rasi, ondulati sau incretiti, desfacuti, innegriti, vopsiti in functie de partea anatomica la care ne referim, oricum numai naturali nu, spre deliciul amatorilor de asa ceva. Prea multe, mult prea multe, iar fotografii lipsiti de o minima imaginatie. Cred ca e mai cinstit un porno lipsit de scrupule, decat fotografiile (ma refer la nudurile zugravite mai sus) cu pretentii de arta. Dupa cum spuneam am vazut cateva poze vechi, nuduri, foarte reusite, cu personaje extrem de expresive: timiditate, incredere, sfidare. O superbete, ca sa citez un vecin. Ex. Mai jos. Fotografiile vechi – o incantare, nu atât prin expresivitatea personajelor (sunt cam incremenite, asa cum se intâmpla cu toate pozele aranjate), cât prin ineditul lor –mobilă, accesorii, imbrăcăminte- am vazut o frumusete de pipă in mâna unui batrânel.
De un 1 sau 8 martie am pregatit o felicitare dintr-o astfel de poza. O femeie la malul marii. Daca o gasesc in cutia mea postala am s-o afisez in jurnal.

Dintre apropiati, doua persoane au ochiul calat pe obiectiv – adica se pricep la foto. Petru si Corneliu. Cunosc si un dezastru numit Dorin. Mi-a facut asta o poza (pâna si Dinica face poze mai reusite), la o mânastire –pe lânga Niculitel. Cand am descarcat pozele ma tot intrebam ce naiba e acolo, peşte sau deltaplan. Pana la urma, ghidându-ma dupa nevasta-sa (prim-plan, desigur) –pe care nu a indrazint sa o schimonoseasca, mi-am dat seama ca sunt eu in fata portii, umil, ca un milog, intr-o pozitie incerta, intre a primi coliva, sau a saruta patrafirul unui popa care nu se vede.

Intre pozele facute de Corneliu si cele facute de Petru sunt diferente subtile, care ţin, evident, de perceptia privitorului. In timp ce la Corneliu este importanta (mai importanta) tema, subiectul, ineditul acestuia, la Petru, mai importanta este imaginea cu toate caracteristicile ce tin de aceasta. Subiect, tema – versus - adâncime, profunzime imagine. Despre subiect numai de bine. Adica aici totul este clar. De exemplu, Corneliu ar prefera sa fotografieze un cal batând la masina de scris, o scrisoarea de dragoste adresata iubitei lui Florica, iapa ONG-ului din comuna, in timp ce Petru ar prefera sa focalizeze pe Florica, aflata in spatele scenei de mai sus si facând ochi dulci unui armasar de pripas.
In privinta adancimii … am unele retineri in a explica fenomenul. Voi recurge, asa cum fac diletantii (care habar n-au despre ce esta vorba, dar tin cu tot dinadinsul sa vina cu expuneri ample, ce nu lamuresc nimic – asa cum fac si eu acum), la exemple.
1. Ne intorceam de la mare, eu si Dinica. Pe autostrada nu era tipenie de masina. Nici in fata, nici in spate. O fâsie infinita de asfalt, unita cu cerul, ca intr-o monstruoasa banda Moebius, suprafata cu o singura fata (si asta inumana). Atunci am simtit adâncimea; reala, intunecata, amenintatoare. Remarca imi apartine, nu este un citat din Raymond Chandler. Insist sa ma credeti.
2. Un alt exemplu. Andra imi povestea, cu ceva timp in urma, despre o prietena care si-a petrecut concediu intr-un loc celebru –am uitat, desigur, cum ii spune- unde a inotat intr-un lac foarte adânc si cu apa extrem de limpede. Prietena ei, in apa fiind, inotând, a avut rau de inaltime (adâncime). S-a speriat si a iesit din apa. Este un exemplu, dupa parerea mea, tipic, de *sentimentul de adancime*. Maretie si teama.
3. Inca un exemplu. Va promit, ultimul.Am fost intr-o vizita la castelul Iulia Hasdeu (mai jos o poezia ce-i apartine - simt nevoia sa fac asta, pentru a imbuna spiritele, desigur). Eu fiind un tip destul de sarcastic, nu am simtit nimic din ceea ce ar fi trebuit sa simt vizitând locul in care Hasdeu intra in legatura cu mortii. Chiar am avut un vag sentiment de vinovatie. Totusi … Totusi … Hai ca v-au trecut fiori de groaza. Va rog sa va stergeti si sa mergem mai departe. Intre oglinzile paralele fiind si intr-un anume punct vizual, m-am zarit multiplicat la infinit si purtând pe chip, pecetea unei spaime pe care eu nu o simteam. Senzatia de adancime; de parca cineva te-ar sorbi in adâncuri. Si impresia cumplita, ba chiar certitudinea, ca daca nu te-ai impotrivi, instinctiv, cu atâta disperare, te-ai disipa intr-un spatiu de o maretie albastra (asta este culoarea simtita de mine), care te copleseste si inghite. Am luat-o de mâini pe Dinica si am postat-o in mijlocul oglinzilor paralele; am articulat cu greu, plin de emotie: “priveste si spune-mi ce simti”. S-a uitat cu atentie, stânga-dreapta, si la un moment dat am simtit cum se crispeaza. Am stiut ca a gasit punctul vizual. “Fii sincera”, am intrebat-o, “spune-mi ce simti”? Gâtuita de emotie mi-a spus: “mi-e o foame cumplita; daca si tu sinti la fel sa mergem la un restaurant sa mâncăm ceva”. Eu cred ca asta este momentul in care sotia mea a fost cel mai aproape de senzatia de adancime.

In ceea ce priveste foto …
Daca nu ati inteles nimic din cele exspuse de mine, pâna acum, … stati linistiti, nu e vina voastra. Eu sunt lipsit de elocinta. Mi se intâmpla frecvent. Sunt obisnuit.
Ioane, Dorin, Corneliu - pentru voi fac o ultima incercare.
Vedeti reproducerea de mai jos. Este Saskia la scaldat. A picatat-o unul, Rembrandt. Priviti-o. E! Unde naiba va uitati, ridicati privirea. Mai sus. Asa! E! A!
Stiti ce, lasati-ma-n pace. In dreapta am postat pentru voi un foto care nu ridica atatea probleme.

Voi face fotografii. Le voi posta, comenta. Cam asta ar fi. Sper sa am timp.

Iulia Hasdeu

E! Tuica-i buna, Romania-i proasta

BANC

Doi porci se intalnesc la un cerc de spiritism.
Unul dintre ei il intreaba pe celalalt:
- Tu ce crezi ca e dincolo de Craciun?

Imi era teamă că am greşit ţara

Azi dimineaţă m-am sculat odihnit şi mulţumit.
Nu mai aveam pastă de dinţi dar am stors în draci tubul de senzitiv până i-au dat lacrimile mentolate. Hai că sunt poetic.
In parcare un dobitoc mi-a blocat ieşirea. Cunoşteam procedura: claxonat, înjurat, ştergatoarele şi mai apoi dezumflat cauciucuri. In această ordine. Când să purced la acţiune vine unul în fugă, mii de scuze, iertăciune, blablabla-uri urcă la volan şi îşi trage târtâneaţa mai la vale. Nu mi-a plăcut deloc, dar ce era sa fac. Am bâiguit “… face nimic” şi mi-am luat roţile la învârtit. Ies din Odobeşti spre Palady şi nici una, nici alta, o şoferiţă blondă şi bondoacă îmi zâmbeşte, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea, şi îmi face semn să intru pe banda unu. Mormăi şi eu acolo un “...ţesc” şi intru. Vreau să fac stânga pe Rm. Sărat. Practic de pe banda unu trebuie să ajung pe banda trei. Mi-am revizuit în gând lista de înjurături, semnalizez, deschid geamul pregatit să urlu “ce vrei bă dobitocule, trebuie să fac stânga, ori vrei sa fac asta pe la gară” dar 4x4 din stânga spate banda doi încetineşte şi mă lasă să intru. La fel dacia de pe banda trei. Ia te uită. Mă ciupesc de obraz. Mă doare deci exist ... adică sunt treaz. Mă ce se întâmplă, că se întâmpla ceva. Ceva rău desigur, păi când s-a mai întâmplat în ţara asta ceva bun – de la revoluţie încoace. Nu că înainte s-ar fi ... Nu cumva am greşit ziua, sau ţara; mă am greşit eu ceva. Eram siderat, eram buşbe. Bă nu se poate. Oameni buni nu-mi luaţi asta. Mă nenorociţi. Păi asta e viaţa mea. Da! ne mai înjurăm, ne mai dăm câte un cap în gură, un pumn, câteva picioare, ne zgâriem maşinile şi pe ochi uneori, adică traim. Suntem vii.
Semnalizez, fac stânga necajit bubă şi …
Eu sunt Fane, Fane cel mare
Sunt baiat de baiat si am valoare
Fetele ma iubesc tareeeeeeee
Si am bani in buzunaaaaare
Când ajunge în dreptul meu tipul de la volanul unui peugeot cu geamul larg deschis si boxele duduind, îmi urlă:
Trage bă handicapatule de volan că nu ţi-a cumpărat mă-ta stradă.
Aha! Ahahaha! Asa da! Urlu şi eu: Handicapat eşti tu bă idiotule, cu mă-ta, cu tac-tu şi cu toţi ai tăi.
Doamne ce bine mă simt, îmi era teamă că am greşit ţara.
Slavă Domnului; nici vorbă. Căcănarii ăia de dimineaţă... era cât p-aci sa-mi strice ziua.

Impresii de calatorie 1. - inceputuri

* “Trimite si tu pozele facute prin America” mi-a spus Corneliu. Eram la Cora, eu, Dinica si Corneliu. Vorbeam de calatoria pe care urma sa o facem in SUA.
* La cateva zile distanta, la Nistoresti fiind, Ionica imi zice, tot legat de aceasta calatorie, “vezi ca in fiecare luna, dupa data de 20, suntem acasa; da si tu un semnal pe skype; avem calculatorul deschis in permanenta.”
* Si mama ar fi vrut sa comunicam cumva ”poate un telefon; din cand in cand”.

Ei bine! Acest jurnal este pentru mama, pentru Ionica, pentru Corneliu, pentru rude, prieteni, cunostinte si pentru … ca imi face placere sa scriu, sa fotografiez si sa impart cu voi toate acestea.

Am sa postez la gramada, disciplinarea acestui spatiu, prin segmentare, de genul sectiune pentru: impresii, poezii, foto, comentarii, bancuri, video, proza, caricaturi, schite, etc, mi se pare odioasa. Chiar si ordinea, dupa dată, sortare impusa de google, imi este neplacuta; nu as fi vrut ca un fapt atât de incontrolabil –ca spatiu de influenta- si previzibil –ca succesiune masurabila- cum este timpul, sa-si gaseasca locul si rostul in lucrarea mea. Dar nu am ce face, organizarea unui Blog este de tip jurnal, data zilei fiind in acest context, importanta. Sunt nevoit a face o exceptie (inca una). Din motive legate de spatiu de depozitare si de unele facilitati de uploadare, dar mai ales pentru a manevra comod (eventuale) modificari, voi posta fotografiile intr-o sectiune (url) separata si, cred ca le voi grupa, probabil, la modul cel mai banal, dupa data si loc. Adica dupa timp si spatiu. Eu mi-as fi dorit ceva mai multa dezordine (nu haos). Poate o anume regula care sa tina cont de culoare, ori textura, luminozitate, tema, sau cine stie ce alta idee imi poate veni. Inca nu sunt hotarat. Oricum voi avea un opis cu indicativul fotografiei, locul si data. Se pare ca problema spatiului nu este chiar o problema. Andra mi-a oferit suficient spatiu pe serverul lor. Pana atunci voi expune aici preambulul acestei calatorii.