Despre specificul pe care-l numim cu justificată speranţă, românesc

Băi... băi oameni... locuitori şi înlocuitori ai acestor minunate... uite aici m-am blocat întrucat nu-mi amintesc ce e minunat p-aici, pe la noi. Era ceva cu râul, ramul, dar de asta au avut grijă unii care au tras duhoarea căcătului peste Băneasa, care au transformat verdele în cărămidă, pădurile în coşciuge şi mândria natională în chiloţei cu năfrămuţă sau coşuleţ pentru ouă, funcţie de tunsoarea în formă de lăcrămioară, inimioară, lentilă sau pădure virgină – şi să îndrăzniţi numai a-mi spune că nu vă plac diminutivele .

Eram în autobuzul 131 si, ca alţi câţiva zeci de transpiraţi, mă îndreptam către Romexpo, unde urma să particip la ... neimportant pentru textul ce se prelinge mai jos. Lângă mine un domn bine (rima este involuntară si nu am de gând să fac efortul de a o evita) care, înfrigurat, căuta un “nu stiu ce”, vezi bine important, prin buzunare. L-am privit (o privire fermă, bărbătească – a la România) cu coada ochiului si mi-am dat imediat seama ca este american, din Brooklyn, că are 41 de ani, necăsătorit, 44 la pantof si că acest young bull (acolo, la el acasă) era o biată oiţă rătăcită pe meleaguri mioritice. Ay, ay, ay, zicea omul. La fiecare 5-6 secunde revenea cu aceasta grupare fonetica pe care eu, ca orice alt român ce rupe (zdrobeşte) un pic de engleză l-am şi tradus în atât de firescul “aoleu, băi fraţilor (cum se face de suntem frati cu americanii numai la necaz? Aud?) mi-au furat portofelul, adică actele şi banii”- ay, ay, ay, pauză, ay, ay, ay. Un tânăr, lângă mine, care stâlcea destul de bine engleza îl liniştea spunându-i că nu-i nimic, că este suficient să se adreseze poliţiei şi că în câteva ore îşi va recupera actele. De bani nu a spus nimic. Etete! mi-am zis, adică nu-i suficient că l-am furat, îl mai şi minţim. Dar tânărul era de bună credinţă şi îi explica americanului că trebuie să-i dea poliţistului nişte bani (de unde bani?), şi îi tot spunea de oarece black money la care americanul repeta, de fiecare data, nedumirit: black? Acum să nu credeţi că eu sunt un naiv, sigur că şi americanii dau mită, şpagă, ciubuc, bacşiş, şperţ dar nu unui poliţist, pe stradă, în văzul lumii, cum o facem noi, de unde rezultă superioritatea civilizaţiei româneşti. Noi nu avem nimic de ascuns, suntem o societate deschisă. Sigur, dacă tânărul ar fi ştiut ceva mai multă engleză i-ar fi explicat americanului care e metodologia, dar nu ştia. Nici eu. Si chiar dacă aş cunoaşte perfect engleza, cum să-i explic omului diferenţa subtilă dintre mită şi şpagă. Nici în română nu este uşor şi româna, slavă Domnului, este specializată. Păi mita are ştaif, este de înaltă clasă, apropiată unui grangur în poliţie, unui ministru, prim-ministru, nu unui amărât de poliţist. Acestuia îi dai un şperţ, un ciubuc acolo ... în buletin.
In spatele meu o domnişoară, bronzată (să se fi întors de la mare?) îşi împingea ţâţele, bogate nimic de zis, în spinarea mea. M-am întors, am privit-o. Era bine îmbracată; cu stil; ţoale de firmă. Drace! “discriminata se îmbracă de la Prada”, mi-am şoptit scurt în barbă, întrebându-mă şi eu, fără speranţa vreunui răspuns: de ce iubim femeile? Sau pe astea nu le iubim? “E aglomereală, să moară mama”, a zis ea cu vocea cu care Amanda Lear îmi şoptea, este adevarat în tinereţe, “L'importante è finire”. Lângă mine s-au postat strategic nişte vlăjgani care, cu certitudine, au fost la mare, ba cred că acolo s-au născut.
Am lăsat baltă alte consideraţii şi am coborât cât am putut de repede. Incepuseră să mă facă la buzunare. In staţie mi-am dat seama că nu mai am şireturi. Drace! Am coborât la timp, altfel rămâneam fără pantofi.
La vreo zece metri de mine un poliţist îşi admira chipiul. Il răsucea privindu-l sau poate că-l privea răsucindu-l. Nu stiu, poliţiştii au nişte trăiri pe cât de ciudate, pe atât de intense. Era clar că omul are o nedumerire. M-am apropiat de el şi i-am spus că în autobuzul care tocmai a plecat sunt nişte hoţi. De buzunare. M-a privit calm, superior şi m-a întrebat: “Dumneavoastră de ce credeţi că sunt eu aici?” Am fost sincer: “nu stiu”. “Tocmai de aceea. Pază!” Nu mi-a fost clar pe cine păzea. Pe călători?

Vă asigur că întâmplarea este adevarată – cu marja de eroare, uzuală, de zece la sută. Intrucât vreau să fiu sincer până la capăt trebuie să recunosc că nu ştiu dacă americanul era din Brooklyn, dacă avea 41 de ani sau dacă era american, dar vă jur că acum poartă pantofi, bea bere, locuieşte în casa albastră, are un Dobermann pinscher şi … hai că aveţi toate elementele ca să aflaţi ce pălărie poartă.